De ce crezi că nu auzi?

Y4“De ce crezi că nu auzi?” Este o bună întrebare. Această întrebare mă însoţeşte constant de când pe o masă, într-un birou oarecare, am deschis la întâmplare un ziar.
În mijlocul ziarului era un articol de două pagini legat de nivelul de dioxid de carbon pe planetă şi mesajul pe care mi-l amintesc era că în ultimele trei milioane de ani nivelul cel mai ridicat, 180 unităţi/milion (nu ştiu ce înseamnă), fusese doar de două ori…. de DOUĂ ori în trei milioane de ani.
Azi, scria în articol, avem 490 de unităţi/million!?

Dintr-odată ceva s-a ‘rupt’ în mine! Dintr-odată am ‘auzit’!
Cumva, informaţii legate de mediu mai avusesem, îmi mai trecuseră pe la ureche, dar nu ‘auzisem’. Nu ştiu de ce, dar în ziua aceea am ‘auzit’.
Era cândva în toamna anului 2013, şi ca o consecinţă am creat asociaţia Why Not Me.

Faptul că eu însămi nu am fost prezentă până acum la gravitatea lucrurilor care privesc supravieţuirea noastră ca specie pe planetă mă face să am compasiune şi înţelegere pentru cei care nu aud încă; nu este nimic de criticat şi nimeni nu este în neregulă.

O altă întrebare bună este: “cum se face, totuşi, că cei care au ştiut, care ştiu, nu reuşesc să ajungă totuşi la noi, nu comunică într-un fel care să ne facă pe toţi să luăm acţiune pentru corectarea lucrurilor care nu funcţionează pentru continuitatea vieţii pe pământ, să ne asumăm individual şi colectiv responsabilitatea”?

Personal, mă consider o persoană inteligentă şi instruită.
Cum se face că nu a ajuns la mine informaţia cu puterea necesară de a mă trezi?

Printr-o simplă comparaţie de cifre am putut să aud gravitatea situaţiei poluării atmosferei prin activităţile noastre şi imediat am început să fac tot felul de asocieri şi raţionalizări. Concluzia la care am ajuns a fost că doar educaţia poate face o diferenţă reală dar…….. nu orice fel de educaţie.

Acest tip de educaţie este unul în care nevoia vine din interior, prin conştientizarea gravităţii situaţiei; atunci, gravitatea situaţiei devine catalizatorul pentru nevoia de educare, şi vine la pachet cu asumarea responsabilităţii.

Doar realizând acest lucru, mi-am asumat responsabilitatea şi am început în mod firesc să iau acţiuni pentru a mă educa; iar acţiunile pe care le iau au ca efect cumulat şi mai multă învăţare, şi mai multă prezenţă.

În procesul acesta m-am surprins că sunt atentă la mine, la ce fac, la ce gândesc.
Am observat că, ori de câte ori am acces la câte o informație cutremurătoare despre mediu, cum ar fi cea referitoare la creşterea şi uciderea animalelor pentru hrană noastră, sunt impactată profund timp de câteva zile, după care emoţia începe să se estompeze.
Mă uit în jur și mă aud spunându-mi, nedumerită, cu speranţa, că poate nu este chiar atât de rău, că nu poate fi chiar atât de rău, că ceva sigur se va inventa, că uite, totul pare aşa de “solid”, atât de “în control” , atât de “mare”, oamenii îşi fac case, cumpără maşini, îşi fac proiecte, se construieşte peste tot, oamenii au planuri, fac copii, se preocupă pentru educaţia copiilor lor, viitorul copiilor lor, aleargă de colo-colo făcând, dregând, acumulând, vorbind, călătorind, etc.….

Am recunoscut aceeaşi atitudine de respingere, refractară, că în cazul iluziei “nemuririi” noastre. Desigur, raţional ştim, dar cumva, trăim ca şi când nu am muri niciodată. Cum altfel ne-am permite irosirea vieţii cu amânări şi lipsa de substanţă. Nimeni nu se uită la moarte, nu se gândeşte la moarte; ar fi deprimant!

În acelaşi fel, în ce priveşte impactul nostru ca specie asupra planetei şi vieţii pe planetă, nu vrem să ne uităm, nu vrem să fim prezenţi.
Ar fi deprimant.
Aşa că ne facem că nu este nimic în neregulă şi ne amorţim cu preocupări cotidiene, să nu vedem sau auzim nimic.
Cum poţi să te mai duci la supermarket să mai cumperi carne, lapte, ouă ştiind cum sunt produse şi cu ce cost, dacă eşti prezent?
Ştiind că resursele sunt limitate pe pământ, pe fundalul creşterii populaţiei, cum poţi să mai cumperi lucruri cu nemiluita, lucruri care nu sunt o necesitate, ci doar pentru ca tu să dai bine, dacă eşti prezent?
Cum mai poţi fi indiferent la consumul energiei, aruncatul la gunoi a atâtor resurse, dacă eşti prezent?

Don Juan al lui Castaneda spune ce am distins mai devreme, în modul lui caracteristic:
“For them, of course, it was a case of either change or death.
But that’s the case with all of us,……
Don Juan had always said to me that our greatest enemy is the fact that we never believe what is happening to us…..
But even after I had that intellectual reflection,…..did not react”.

De ce nu auzim?
De ce nu ne trezim?

Pentru că nu credem că se întâmplă cu adevărat!
Nu nouă! Nu în timpul nostru!

Wake up! De astăzi!
….dacă poţi, dacă vrei!