Cum mi-am reparat relația cu copiii mei prin citirea… unui articol!!!

Cristina Apostol, profesor Lb. Română
Liceul V. Harnaj/București

Soluțiile miraculoase vin prin surprindere, în forme simple și declanșează rapid acțiuni care fac în câteva zile cât n-ai făcut tu în ani buni!

De mult timp aveam o problema foarte serioasă în viața mea. Ca profesor, aveam foarte multă răbdare cu elevii mei; îi ascultam cu atenție, aveam momente de comunicare, de reciprocitate foarte reușite, care mă umpleau de bucurie.

În schimb, simțeam permanent că eșuam în postura de mamă. Eram prea critică, prea nemulțumită tot timpul cu copiii mei, le făceam observații… Iar ei, cum era firesc, mă respingeau, la rândul lor, în felul lor!
Era dureros când voiam să-i îmbrățișez și ei se întorceau cu spatele sau pur șimplu mă împingeau! Sau când mergeam cu mașina și ei se refugiau în telefoane… sau când mergeam pe stradă și ei o luau înainte ca și cum eu nu existam.

Deși observam ce fac (și în capul meu îmi spuneam mereu că trebuie să fac altfel), continuam să derapez, să critic, să fiu aspra… pentru că voiam să fie perfecți (în capul meu pătrat). Citisem tone de cărți de psihopedagogie, de teorie… în practica cea mai importantă a vieții mele mă comportam ca un analfabet.

La rugămintea lui Connie de a verifica un articol care va fi inclus în E-book-ul care va fi disponibil în curând, pe site-ul connielarkin.ro, articol intitulat de ea, foarte “ireverențios”, “Te p… pe ele!”, am realizat BRUSC, IMPARABIL tot ce făceam eu în relație cu copiii mei. De fapt am înțeles exact detaliile atât de simple ale erorilor mele, mecanismele atât de la îndemână prin care țineam relația mea cu copiii într-o zonă de înstrăinare și nereușită care mă făceau profund nefericită.

Am înțeles că eu mă făceam că le dădeam atenție, dar, de fapt nu le dădeam atenție. Eu le dădeam ce voiam eu, nu ce își doreau ei. Am înțeles cât de egoistă era relația mea, ca părinte, cu propriii mei copii! Cât de îndreptățită mă credeam, ca părinte să fiu autoritară și necruțătoare cu propriii mei copii… doar pentru că eu am un job foarte solicitant pe care trebuie să-l fac impecabil, doar pentru că eu cred că înțeleg lucruri pe care copiii mei nu le înțeleg (că “eu știu mai bine”).

Nu știu cum a scris Connie articolul ăla, cu ce energie… cert e că m-am dus acasă în ziua aceea răsunându-mi în cap câteva cuvinte din articol: ,,să asculți ca și cum ar fi singurii oameni de pe pământ”, “să privești cu atenție”. Se înfipseseră cuvintele astea în mintea mea…

Așa că am mers acasă, mi-am făcut treburile gospodărești… am spălat vasele și apoi m-am dus lângă băieții mei, am lăsat deoparte orice gând la orice altceva și am fost DOAR CU EI. I-am privit, i-am ascultat, i-am întrebat. Nu m-a interesat să selectez imperfecțiunile din experiențele lor, ci doar să ascult experiențele lor povestite de ei. ATÂT. Și așa am făcut tot timpul, de câte ori ne intersectam prin casă…
Ce s-a întâmplat? În primul rând nu m-au mai respins când voiam să-i îmbrățișez sau să-i mângâi. Veneau după mine prin casă pentru a-mi povesti diverse… Am râs împreună… Veneau să mă ajute prin casă… Într-un cuvânt – MIRACOL! M-am întâlnit cu copiii mei!

Dintr-un… singur articol!
Connie spune că educația ontologică te învață într-o secundă cât orice altceva nu poate să o facă într-o viață.

Cristina baieti